Acolo unde, de obicei, alpinistii pleaca in echipe, Cezar Romulus Constantin s-a aventurat, in 2006, de unul singur. In drumul spre Aconcagua (6962 m), cel mai inalt virf de pe continentul american, romanul stabilit la Montreal a avut un singur companion fidel: jurnalul.

2 FEBRUARIE N-am prea dormit in noaptea dinaintea plecarii. Dimineata, la aeroport, rucsacul meu, pus pe cintar la check-in, are 40 kg. Infernal de greu. In avion, loc la fereastra, linga o mexicanca buna, frumusica (ar fi mers o combinatie!), cu care ma intretin. Am mincat, am baut vin, am dormit, am vazut un film... In cele din urma, dupa ce fac niste poze cu oceanul, intrezaresc Golful Mexic. Splendid. Mexicul se vede perfect din avion. Coasta Mexicului, golful, muntii, tot. Apoi a aparut Mexico City. M-a fascinat complet. Este imens, de o suta de ori mai mare ca Montrealul. Nu se mai termina. Se vede superb de sus: autostrazi, mii de masini, camioane, firme... Aterizam cu bine. Aeroportul ma socheaza. Imens, interminabil, te pierzi in el. Superduty free-uri, restaurante de toate felurile...

Mai tirziu, m-am imbarcat intr-un Boeing 767 imens, nou, superb, cu superoptiuni, monitoare pentru fiecare pasager, telecomenzi, casti. Ascult Pink Floyd, ultimul album, ma uit pe Discovery. Decolam la ora 8.30 seara, ora Mexicului. Am ocazia sa vad Mexico City, de sus, noaptea. Socant. O mare de lumini.

3.02. Am dormit cam chinuit si dimineata am aterizat cu bine la Santiago de Chile. Alt soc. Mi-aduce aminte de Romania, lumea este la fel. Buna, generoasa. Nu sint bogati, dar sint de treaba. Simpli. Mizerie pe ici pe colo, dar se munceste -super sosele, strazi... Platesc 7$ si iau un microbuz pina la autogara, de unde sa pot lua altceva pentru Mendoza. Acolo e full si haos. Si bineinteles nici un loc pentru ziua respectiva. Ce ma socheaza e ca nu merge nici o combinatie. Dupa cum se vede, sint foarte corecti, toti stau la coada, trebuie sa ai rezervare. Ma duc la toate agentiile de pe acolo -si sint foarte multe -, si nimic. Nici un bilet. N-aud decit "nada", n-aveau locuri decit pentru a doua zi. Ma rog de ei, sint dispus sa platesc biletul pina la Buenos Aires, sa le dau dublu pe el, nimic. Full tot. N-am mai vazut asa ceva... Pina la urma, unul imi zice ca s-ar putea sa aiba un loc pe la ora 14.00. Ma costa 115$ (pesos de-ai lor, vreo 14 $ canadieni de-ai nostri). Zic, ok, iau biletul, ii las si lui spaga 2$ si gata. La ora 14.00, eram in autocar si in grafic. Drumul de la Santiago la vama cu Argentina, la 2800 m altitudine, printre munti (ceva gen Transfagarasan) e superb. La vama, un mos nesuferit tocmai imi spune ca nu pot sa intru in Argentina, fiindca n-am viza. Dupa ce am stat in vama 3 ore! Autocarul statea dupa mine. Vorbesc cu niste nemti de treaba si cu un avocat chilian, care stiau spaniola, sa-i spuna imbecilului ca nu mai exista viza intre Romania si Argentina de 3 ani. Tipul s-a dus, a sunat la consulat, apoi mi-a facut niste hirtii, mi-a pus viza... Sint iar in autocar si scriu in jurnal. Am vazut Aconcagua, pina sa intru in vama. Impetuos, 7000 m, cu zapada in virf, in fata mea. Traversarea muntilor de la Santiago la Mendoza este fascinanta. Acum, la asfintit, muntii sint in flacari. Roca lor este rosie. Sint arizi, fara vegetatie.Toata valea este ca un canion si, in asfintitul soarelui, pare ceva incredibil. Am ajuns in Mendoza la ora 21.30 seara. Mi-am luat la revedere de la Arthur, chilianul care ma ajutase la vama si cu care ma imprietenisem in autocar -toti chilienii sint de treaba -si am ramas singur. Incotro sa o iau? Un pusti ma intreaba daca nu vreau un hotel. I-am zis ca vreau sa ajung la hotelul Campo Base. Iau un taxi. La receptie, sint cazat intr-o camera cu trei francezi. Perfect imi zic, imi voi perfectiona franceza.

4.02. Azi, a inceput aventura. Dupa ce am stat o groaza la coada pentru permisul de virf, mi-am cumparat butelii de gaz si provizii si am pregatit sacul care urma sa plece cu caii de la Horcones la tabara de baza de la Nindo, la 4000 m inaltime. Am platit 100$ americani, al naibii de scump, dar n-aveam incotro, sa urci la 4000 m cu 40 de kg in spate inseamna moarte. Argentinienii nu stiu decit de dolarii americani. Atit. Eu am avut dolari canadieni si am pierdut destul de mult la schimb. Sa-mi fie invatatura de minte. Dar, in fine, am mai dat 15 $ si am plecat impreuna cu francezii mei, cu un microbuz cu remorca, spre Horcones, in acelasi sens din care am venit, caci Horcones este aproape de vama cu Chile, adica pe unde am intrat in Argentina. Dar esti obligat sa ajungi in Mendoza, pentru a-ti lua permisul de ascensiune. Am ajuns la Horcones pe la ora 15.00. Ne-am luat rucsacurile, iar celelalte bagaje le-au luat caii. Ne-am vizat permisele la intrarea in parc, ne-au verificat pasapoartele, ne-au dat pungi de gunoi, cu numere pe ele, pe care trebuie sa le predai la plecare. Incredibil, ce organizare, ce cult pentru munte si pentru natura si cit se implica statul. Am plecat cu frantujii catre prima tabara de baza de la Confluencia, la 3000 m, unde am dormit noaptea. Normal, pentru o buna aclimatizare, se sta doua nopti. Dar eu nu aveam timp de asta...

Cititi continuarea articolului in editia tiparita

Text si foto: Cezar Romulus Constantin